Îndemn la luptă – Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
Scrisoarea a III-a(fragmente) de Mihai Eminescu
(…)
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
(…)
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
(…)
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
(…)
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
(…)
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
(…)
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Glossa-de Mihai Eminescu
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
*
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
*
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
*
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
*
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
*
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
*
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
*
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
*
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
*
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!- de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
*
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
*
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
*
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
*
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
*
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ne vom întoarce într-o zi – de Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
*
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
*
Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
Cum vom patrunde-ncet în ei.
*
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
*
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
*
În zâmbetul ce va miji
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
*
Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
*
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi.
Colind din închisoare – de Valeriu Gafencu
La fereastra robilor,
Cântã îngerii în cor
De cu searã pânã-n zori,
Au venit colindãtori,
Îngerii nemuritori,
Încãrcati cu dalbe flori.
*
Cântã robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului.
Dar cântarea lor e mutã,
Cã-i cu suferinţã smulsã
Şi cu rugãciuni crescutã.
*
Stã un copilas în zare
Şi priveşte cu mirare,
O fereastrã de-nchisoare.
Lângã micul copilaş,
S-a oprit un îngeras
Ce-i şopteşte drãgãlaş.
*
Azi Crãciunul s-a mutat
Din palat, la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Sã trãiascã praznic mare:
Un Crăciun la închisoare…
Colind – de Radu Gyr
A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Peste suflet ninge
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge.
*
Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Licăriri de stele.
*
Lumea-n cântec se deşteaptă
Pe Mesia îl aşteaptă
Zâmbete cereşti
Intră pe fereşti
Vin în orice casă
Şi în orice gând
Arde tremurând
Câte-o stea sfioasă.
*
Steaua prinde să lucească
Peste ieslea-mpărătească
Şi din nou trei magi
Varsă din desagi
Aur şi tămâie
Îngerii de sus
Magilor le-au pus
Cerul sub călcâie.
*
Numai temniţa posacă
A-mpietrit sub promoroacă
Stăm în bezna grea
Pentru noi nu-i stea
Cerul nu se-aprinde
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
*
Maica Dumnului curată
Ad-o veste minunată
Înfloreşte-n prag
Zâmbetul tău drag
Ca o zi cu soare
Zâmbetul tău drag
Îl aşteaptă-n prag
Cei din închisoare.
*
Peste fericiri apuse
Tinde mila Ta, Iisuse
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Pieptul lor suspină
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.
*
O, Iisuse Împărate
Iartă lacrimi şi păcate
Vin’ să-nchizi uşor
Rănile ce dor
Visul ni-l descuie
Noi te-om aştepta
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.
A fi liber într-o lume întemniţată
Mai suntem liberi oare ? Da, am zice noi. Dupa 19 ani de la revoluţia din ’89 ne credem liberi. Dar după cum bine ştim revoluţia a fost ”furată”. Ştim noi de cine. De cine ne conduce si acum. Tot ei sunt, cei care erau şi înainte. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre libertate.
Noi ne credem liberi. Suntem oare cu adevărat? Nu prea mai cred. Într-o societate în care suntem manipulaţi după cu vor ei nu putem fi liberi. Într-o lume în care trăim prin consum, în care ei impun preţurile, nu putem fi liberi. Când facem un împrumut de la o bancă nu mai suntem liberi. Şi exemple ar fi destule…Le vedem la tot pasul şi totuşi nu ne sar în ochi. Pentru că sunt închişi.
”Nimeni nu este mai rob decat acela care se crede liber fară a fi cu adevărat liber”(Goethe). Noi ne credem liberi, dar suntem robi. Ne resemnăm în faţa situaţiei şi nu facem nimic pentru că nu o conştientizam. Românul nostru (deşi s-ar putea mai bine numi ”Mitică”- cel al lui Caragiale) trăieşte ”bine”, mănâncă bine, doarme noaptea…de altfel el doarme şi ziua. Acum că ne-am ”integrat” el sforăie la unison cu vecinu’ occidental. Cu alte cuvinte Mitică se simte bine. Dar Nicolae Iorga spune ”Temniţa cea mai de temut e aceea în care te simţi cel mai bine”.
De ce oare e cea mai de temut? Pentru că omul care stă într-o astfel de închisoare nu mai vrea să fie eliberat. El nu mai speră într-o libertate. Mitică se crede liber aşa cum e acum, cumparând mâncare într-un supermarket. Se crede liber uitându-se la ştiri sau la alte scandaluri pe televizor. Pentru el asta e libertatea.
Mircea Eliade afirma ”A fi liber înseamnă în primul rând a fi responsabil de tine însuţi”. Mai suntem oameni responsabili? Puţini mai sunt. Din această iresponsabilitate se naşte nepăsarea, neomenia. Limba româna este singura limba în care există cuvântul ”omenie”. Omenia este datoria omului de a fi om. Comunismul ne-a făcut neoameni, distrugându-ne libertatea. Ne-a adus într-o stare de teroare, atât la nivel social, cât mai ales la nivel spiritual. Românul are acestă ”omenie” înnăscută, dar ea doarme, doarme forţat aş zice, şi iată ca nu s-a trezit încă. Omenia este această ”păsare” cu care ne suntem datori nouă şi celorlalţi.
În opinia lui Immanuel Kant ” Libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt”. Aici deja se ridică o graniţă între doi oameni. Aceasta este viziunea occidentului. O viziune divergentă, în care omul tinde către o izolare, către o depărtare de ”celălalt”, lovindu-se de o limită.
În răsărit libertatea e privită cu alţi ochi, cu o privire creştină. ”Libertatea celuilalt îmi întăreşte mie libertatea mea” - Aşa zicea părintele Dumitru Stăniloae. Câtă diferenţă ! Creştinul priveşte conceptul de libertate convergent, fiind liber ”dimpreună” cu aproapele său.
Pentru a-i fi respectată libertatea, omului nu trebuie să i se impună să facă binele. Trebuie doar să i se zică: Aici e binele, aici e răul, ar fi mai bine să faci binele. El trebuie să-şi realizeze această posibilitate de a alege liber.”Libertatea o asemăn cu o frânghie agăţată undeva sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric.”(Petre Ţuţea)
Tot Ţuţea zicea: ” Libertatea omului e partea divină din el”. Căci numai prin Divinitate suntem liberi cu adevărat, după cum zice şi Sf. Ioan Gură de Aur:”Acela este cu adevarăt liber, care trăieste pentru Hristos”
”veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”(Ioan cap.8 )
”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan cap.14)
Despre Cuvânt şi cuvinte…
Ce mai înţelegem noi prin cuvânt? Ce mai vorbim noi? Mai vorbim? Ne mai pasă unul de celălălt? Atât de puţin. Fiecare se gândeşte doar la propria persoană. Nu mai există cuvinte. Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Nu mai există o punte între două fiinţe umane.
Şi fară comunicare unde se va ajunge? Există două posibilităţi: Se va retrage omul în propriul interior, abordând o personalitate diferită în societate? Sau acea personalitate folosită în public va învinge interiorul? Prima variantă va fi adoptată de cei care ar avea ce să vorbească, dar nu au cu cine. A doua – de cei care au cu cine să vorbească, dar nu au ce.
Vorbele au murit. De ce oare? Pentru că nu mai au putere. Pe vremea când încă mai aveau putere s-a petrecut urmatoarea întâmplare. Un călugar s-a dus să vadă pe un pustnic care trăia într-un loc neumblat. Acesta l-a întrebat pe călugăr: ”Oare mai sunt în lume oameni sfinţi? Aceia care să facă minuni aşa cum a zis Domnul: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Ridică-te şi aruncă-te în mare, şi aşa va fi. În vreme ce vorbea pustnicul acestea, s-a mutat un munte din apropiere în mare. Şi imediat a zis pustnicul : Nu cu tine vorbeam, munte, pe fratele acesta care a venit să mă vadă îl întrebam! Şi s-a întors îndată muntele la locul lui. Aici vorbele erau încă vii. Mutau munţii. Aveau o forţă pe care numai credinţa le-o poate da. Căci vorbele fară credinţă sunt moarte. Şi moarte vor fi până nu va învia credinţa.
În România noastră cea de toate zilele, în societatea actuală, nu mai ai cu cine vorbi. Fericitul Augustin spunea:” Trebuie să ştii ce vorbeşti, cum, când, cât şi cui vorbeşti”. Desigur, contează şi ce vorbeşti. Că aşa, să discuţi numai de dragul discuţiei, despre vedete, politicieni şi alte nimicuri găseşti destui oameni. Şi până la urmă de ce să mai vorbim ? Pentru ce ? Nu ar fi mai bine să nu mai deschidem gura ? Că tot nu ne ascultă nimeni. Mai merită să vorbim ? Da. Ca să îi trezim şi pe alţii.
Dar rar mai merită să deschidem gura pentru că rar mai găsim pe cineva care să primească ”altceva” în locul ”nimicului” obişnuit. Sfântul Vasile cel Mare zicea:”Atunci când vorbeşti cu tine însuţi, cuvintele tale sunt cercetate în cer, de aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo”. De aceea tăcerea e poate mai importantă decât vorba.
Pentru a şti să vorbeşti trebuie în primul rând să ştii să taci. ”Nu spune lucruri puţine în cuvinte multe, ci dacă poţi, fă invers” (Pitagora). Tăcerea poate spune mai multe decât cuvintele şi este mai sinceră, dar ea are şi dezavantajul că poate fi interpretabilă.
Totuşi, nu todeauna tăcerea e o cale, şi trebuie iar să revenim asupra cuvintelor. Ea poate aduce bucurii sau tristeţi, fericire sau durere. Nicolae Iorga afirma :” Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi costă atât de puţin…” Dar mai au cuvintele noastre iubire ?
Cuvântul poate aduce moartea sau viaţa. Poate construi sau poate distruge. Înainte de orice faptă este cuvântul. Ar trebui să fie Cuvântul. Gândim prin cuvinte. Trăim prin cuvinte şi cuvintele trăiesc prin noi. Ar trebui Cuvântul să ne fie fiinţă. Căci singurul Cuvânt adevărat de sus este.
” La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”
” Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”
” Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”
” Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”
” Cuvântul era Lumina cea adevărată care lumineaza pe tot omul”(Ioan, cap.I)
Despre şcoala şi elevul de azi
Şcoala noastră care educă (se zice că educă, da eu nu prea cred) pe viitorii români se pretinde a fi o instiuţie încadrată în sistemul ”european” de educaţie. Chiar dacă noi, elevii, studiem după manualele ce au păstrat conţinutul celor de pe vremea lui Ceauşescu.
Acum doar au schimbat coperta. Conţinutul ideologic al acestora a rămas acelaşi, chiar dacă e prezentat în varianta capitalistă (”europeană”) sau în varianta comunistă. Oricum ar fi, conţinutul încă se bazează pe concepţiile lui Darwin (evoluţionismul e doar un exemplu, dar sunt multe).
În capul săracului elev apare o contradicţie fundamentală: la ora de biologie învaţă că omul a evoluat din maimuţă, iar la ora de religie învaţă ca omul a fost creat de Dumnezeu… Şi atunci ,vorba lui Caragiale: ”Eu cu cine votez ?”… Pe cine cred ? Pe cine mai credem ?
Profesorii acţionează după principiul: ”Dă-le cât mai mult, că tot o să se prindă ceva de capul lor”… sau… ”Învaţă acum,că nu ştii când îţi trebuie dup’-aia”. Aşadar scriem ca şi papagalii pagini fără rost, care la sfârşitul anului sunt bune de aprins grătarul. Învăţăm comentarii inutile, pe care a doua zi le uităm.
Iar dacă se gandeşte unul să îşi ridice capul deasupra sistemului, să spună ”stop”, e repede tras jos, sancţionat cu o ”lebădă” şi băgat înapoi în maşina de spălat creiere.
Prin tot acest proces diabolic elevul capătă o repulsie puternică pentru profesori. Aceştia, muncind pe un salariu de nimic, nu au nici un inters să-i înveţe pe copii. Profesorii au ajuns să se împartă în două categorii: tinerii si bătrânii.
Portretul profesorului bătrân: format în perioada comunistă, e autoritar şi nu suportă contestaţii, pune note mari foarte rar, notele mici le pune cu mare seninătate, oarecum mecanic, totuşi el are un comportament stabil şi o umbră de cultură.
Portretul profesorului tânar: format după revoluţia din ’89, se bazează pe cele două facultaţi ale sale, de fiecare dată îţi aminteste că tu nu ai doctoratul, masteratul, neuitând să-ţi menţioneze că nu ai nici o şansă; el pune note mari relativ uşor, notele mici le pune doar când e nervos, având parcă satisfacţia de a-ţi demonstra cine e mai tare; el este lipsit de cultură adevărată.
Mark Twain afirma: ”Nu am lăsat niciodată şcoala să-mi afecteze educaţia”. Acest lucru e foarte valabil şi azi, cu condiţia ca educaţia de acasă să fie adevărată, nealterată de otrava de afară. Aşadar problema educaţiei cred că se reduce la formarea copilului de mic, de către părinţi. Numai astfel elevul va fi capabil să selecteze informaţia primită în şcoală.
Elevul trebuie să caute adevăretele valori ale neamului românesc. În acest fel îşi va construi un sistem de valori care nu va mai putea fi schimbat de şcoală sau de anturajul care adeseori exercită o influenţă negativă asupra sa.
Elevul trebuie să vadă prin şi peste sistemul care încearcă să îl manipuleze. Să înţeleagă lumea. Să vadă cine conduce, cum o face şi de ce. Să se trezească din amorţirea post-comunistă. Să întoarcă privirea şi să îi trezească şi pe colegii săi.
Copilul lumii de azi trebuie să realizeze că nu poate face nimic singur. El trebuie să se uite în sus şi să ceară ajutor… căci zis este: ”Fără de Mine nu puteţi face nimic”.
Să ne ajute Dumnezeu ca acest ”trebuie” să devină realitate…
